Altfelul, altfel

MOTTO:

“La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul.

Acesta era intru inceput la Dumnezeu. Toate prin el s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut.

Intru El era viata si viata era lumina oamenilor.

Si lumina lumineza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o.”

Evanghelia dupa Ioan

Domnul Lucian Boia a enunțat o întrebare și a formulat un răspuns. Încerc prin rândurile de mai jos formularea unui nou raspuns sub aceeași întrebare: de ce este Romania altfel? In acest scop voi incerca o analitica a Altfelului ca diferenta specifica si indicarea unei cai posibile prin care s-ar putea realiza unsalt calitativ.

Lui Descartes ii apartine celebra afirmatie “cogito, ergo sum” - "gândesc, deci exist". Aplecandu-se asupra "Cogito"-ului cartesian, Edmund Husserl observa că a zice "gândesc" pur si simplu, este un non-sens. Exprimarea corectă ar fi "gândesc aceasta", pentru că principala caracteristică a constiintei este de a se răsfrânge asupra altui lucru decât asupra ei însăși, de a avea un conținut, ea este "intențională", este conștiința a ceva.

Analiza mea pleaca de la aceasta ultima afirmatie, venind in continuarea ei. Deci, fraza lui Descartes, trecand pe la Edmund Husserl si ajungand la mine va suna astfel: “Gandesc ceva intr-un anumit fel(adică, Altfel!)” Ce inseamna acest adaos? A gandi ceva “intr-un anumit fel” inseamna ca nu pot gandi oricum, ci in limba in care m-am nascut. A gandi inseamna a gandi romaneste.

A gandi romaneste reprezinta modul propriu de a gandi al poporului roman in limba romana. Acest mod de gandire propriu se reflecta si este surprins ca imagine de ansamblu in sintagma de “mentalitate romaneasca”. Mentalitatea romaneasca se obtine prin operatiunea de desprindere din fenomenul gandirii romanesti a tot ce a produs aceasta avand vocatie universala, intrucat vocatia universala transfera in plan superior produsul gandirii romanesti facandu-l astfel sa nu-i mai apartina, sa nu-i mai fie specific. Datorita valorii lor, aceste produse nu mai pot fi specifice, reprezentative poporului roman; acestea, intr-un mod ideal, se individualizeza sub numele propriu al autorului lor, intrand si fiind recunoscute astfel in planul gandirii universale. Mentalitatea romaneasca este o diferenta specifica si totodata o medie a ceea ce ramane din gandirea romaneasca dupa separarea de aceasta a tot ceea ce are valoare universala, dupa indepartarea exceptionalului, a extra-ordinarului; ceea ce se obtine prin aceasta operatiune este caracterul ordinar(comun) si impersonal al poporului roman.

Mentalitatea romaneasca reprezinta Altfelul-nostru-de-a-fi. Trebuie observat ca sensul Altfeluluinu poate fi prins ci este surprins numai in context, avand un caracter intens oscilatoriu. Din acest motiv,Altfelul-nostru-de-a-fi, penduland continuu intre pozitiv si negativ are un caracter vag si contradictoriu manifestat ca o nehotarare generala ce amana de fiecare data abordarea temelor esentiale, luarea marilor decizii, facandu-ne sa “supravietuim” in loc sa traim, in permanenta “subistorie” si nu in istorie.

Constat faptul ca cei ce privesc in mod critic Altfelul-nostru-de-a-fi il aseaza sub un destin istorico-geografic implacabil, aflat sub semnul fatalitatii.

In ce mod este cu putinta extragerea Altfelului de sub acest semn al fatalitatii? Am aratat deja ca Altfelul are un caracter vag si contradictoriu in modul in care romanul generic se raporteaza la natia sa. Din aceasta imagine contradictorie pe care o are asupra propriei natii, se poate extrage un prim indiciu avand in vedere faptul ca aceasta imagine reprezinta, din punct de vedere psihologic, o trans-punere, o proiectie a sinelui asupra unei realitati aparent exterioare lui.

Revin la ceea ce am afirmat mai sus despre gandire. Ratiunea umana este alcatuita din concepte, judecati si inlantuirile logice ale acestora, rationamentele. Atat forma operatiunilor mentale cat si forma lor de exteriorizare, de exprimare este data prin limbaj. Ratiunea inseamna limbaj. Cuvantul are o dubla functie: de forma elementara a gandirii – conceptul – si de conținut elementar al limbajului – zisa(vorba). In consecinta, analizarea in aceasta cheie a limbii romane ne poate oferi raspunsul la intrebarea de ce Romania este altfel. A gandi ceva, pentru un roman, inseamna a gandi in limba romana.

Gandirea romaneasca zace infasurata in sine si impachetata in limba romana; aceasta “comoara” cum o numesc poetii, acest sublim pachet este unul si acelasi lucru cu continutul sau. Pachetul, ca ambalaj, este indistinct de continutul sau.

Cum am ajuns insa sa fim Altfel? Se vorbeste despre imprejurari vitrege de natura istorica si geografica. As fi de acord, numai daca, in conformitate cu principiul ratiunii suficiente conform caruia „orice enunț are un temei(cauza)”, aceste conditii istorice si geografice ar putea fi asezate la temelia Altfelului. In opinia mea, nu sunt. Si asta din cauza ca intre conditiile istorico-geografice si Altfelul-nostru-de-a-fi lipsestetermenul mediu, care este limba romana. Acest termen mediu este cel care face legatura, avand insa valoare de cauza proxima, intre conditiile externe istorice si geografice si cele interioare, ce tin de specificul gandirii. In raport cu aceasta relatie binara indestructibila, “limba – ratiune”, toate celelalte asa-zise cauze au doar valoare circumstantiala. De altfel, principiul ratiunii suficiente nu presupune “ad validitatem” existenta unui lant cauzal si este valabil exprimat daca temeiul dat reprezinta o cauza proxima suficienta pentru producerea efectului. Celelalte cauze spre care am putea urca pe lantul cauzalitatii reprezinta doar cauze ale cauzei proxime, aceasta(cauza proxima) devenind in acest nou raport cauzaldoar un efect al lor. Aceste conditii vitrege au avut ca rezultat ramanerea in starea-de-impachetare in limba romana a gandirii romanesti, efectul fiind acela al producerii unei culturi minore, eminamente rurala si periferica(vorba lui Blaga, “vesnicia s-a nascut la sat”), nu lipsita insa de o ancestrala splendoare; o cultura ce, desi bogata in idei, le-a pus in circulatie niciodata libere ci infasurate si impachetate intr-o arta orala, folclorica, de multe ori naiva si intotdeauna obscura. Limba romana isi pastreaza in mare masura caracterul primitiv(arhaic, originar) și defazat din cauza unei conservări-in-izolare apărute din reflexul de autoapărare in fața unor imprejurari istorice si geografice vitrege.

Reluand firul rationamentului, gandirea romaneasca zace absconsa in polisemia limbii romane. Polisemia este dovada certa a starii-de-impachetare a sensurilor gandirii. Polisemia inseamna pluralitate de sensuri turnate, exprimate in forma unica a unui cuvant-concept. Efectul general produs prin inlantuirea unor asemenea cuvinte-concept polisemantice este acela al vagului, prin imprecizia, inexactitatea surprinderii sensului atat in actul gandirii cat si in cel al comunicarii. In acest mod, gandirea si comunicarea se produc intr-un mod impropriu in limba romana. Din aceste motive, romanul in genere, legat ombilical fiind de aceasta limba romana impachetata si infasurata, primitiva(arhaica), apare ca fiind Altfel, avand un caracter contradictoriu ce reflectă o mentalitate contradictorie, o “mentalitate romaneasca”. Pot afirma ca romanul este format si deformat de limba romana, limba fiind acea „tară ereditară”, acel „sol instabil” din care mentalitatea ia naștere și se reflectă într-un caracter contradictoriu. Acesta este motivul Altfelului-nostru-de-a-fi in sensul sau negativ. Diavolul sta, ca de obicei, in detalii...

Impachetata fiind, gandirea romaneasca nu inseamna ca ramane neproductiva. Produsele sale vor fi insa impachetate si ele in mod similar si se vor manifesta in punctul lor de maxima valoare în limbajul artistic( “romanul s-a nascut poet!”). Acesta reprezinta sensul pozitiv pe care il poate lua Altfelul-nostru-de-a-fi.

O gandire arhitectonica, sistemică nu se va putea produce niciodata pastrand aceasta stare-de-impachetare a gandirii in polisemia limbajului, fara a se trece la Ex-tragerea(scoaterea in afara, punere in lumina, individualizare) si Apropierea(luarea în posesie, stăpânirea deplină a sensurilor unui concept polisemantic) lor, din acest fluviu involburat care este limba romana.

Pentru a despacheta gandirea romaneasca, pentru a o putea desfasura, este esentiala producerea, fortarea unui salt calitativ. Acest salt calitativ inseamna a produce o propagare a fenomenului cultural desfasurat la nivel universal in spatiul cultural romanesc. Executarea acestui implant prin punerea in circulatie a ideilor despachetate si desfasurate din spatiul gandirii universale va forta in mod categoric o despachetare si desfasurare absolut originala a gandirii românești si va determina evolutia spre simplitate si claritate a limbii romane. Acest proces va insemna o alchimie a spiritului romanesc, o dezarcanizare, o ex-tragere din abscons. Este un proces ce, o data generat, va capata viata si identitate proprie si va transfigura romanul generic, schimband pentru totdeauna Altfelul-nostru-de-a-fi - mentalitatea poporului roman.

Este demn de observat ce s-a întâmplat în corpul limbii române în perioada emancipării naționale, perioada care începe în preajma revoluției lui Tudor Vladimirescu de la 1821, trece prin revoluția de la 1848 și culminează cu cele două uniri, cea mică de la 1859 și cea mare de la 1918(o discuție s-ar putea purta și asupra paradoxalului rol cultural jucat în întreaga Europă de războaiele napoleoniene ca vehicul de propagare a idealurilor revoluției franceze de la 1789. Poate că marile idealuri ce însoțeau în luptă soldatul francez, acel „baston de mareșal” ce-l purta fiecare dintre ei în raniță au contribuit, cel puțin în aceeași măsură cu geniul militar al împăratului, la legendarele sale victorii). Revenind la procesele petrecute la nivelul limbii este, de asemenea, demn de a fi amintită afluența fără precedent a cuvintelor de origine străină(in special franceză) absorbite în vocabularul de bază al limbii române ce au generat despachetarea și desfășurarea idealurilor revoluționare și progresiste, trezirea conștiinței de sine a poporului român, nașterea sentimentului național. Este probabil singura perioadă în care ne-am sincronizat cu occidentul. Evoluția limbii, circulația în mase a ideilor au făcut posibilă sesizarea conjuncturilor internaționale favorabile, crearea oportunităților și ridicarea prin forțe proprii, “prin noi insine” din subistorie în istorie, deși pentru o foarte scurtă perioadă, dacă ne raportăm la timpul istoric.

Eminescu este un foarte bun exemplu in acest sens. Despachetarea geniului romanesc s-a produs in cazul sau numai dupa saltul calitativ dat de contactul cu marea cultura germana. Am in vedere aici contactul cu opera lui Arthur Schopenhauer si, prin intermediul ei, cu opera lui Immanuel Kant. Cultura reprezinta o continua reformulare si punere in circulatie a ideilor avand drept scop apropierea si comprehensiunea adevarului ce-l exprima. Nu exista pericolul pierderii identitatii nationale prin insusirea si punerea in circulatie a ideilor altora pentru ca intotdeauna, din noi, nu vor iesi la lumina decat propriile noastre adevaruri...

Exemplul lui Mihai Eminescu trebuie inteles ca reprezentativ pentru tot ce s-a intamplat bun in cultura si limba romana. Se poate afirma ca, inceputul procesului de despachetare si desfasurare a gandirii precum si a celui de evolutie spre simplitate si claritate a limbii romane il au ca punct de pornire si cel mai inalt reper pe Eminescu. Aceste procese trebuie continuate in mod programatic pentru a recupera decalajul care ne face in prezent sa fim Altfel; gandirea romaneasca despachetata si desfasurata se va intoarce catre poporul sau transfigurandu-l, producand in sfarsit „schimbarea la fata a Romaniei”, „visul” lui Emil Cioran.

In finalul prezentarii mele îl amintesc pe Constantin Noica. El este cel care face demonstratia, impecabilă dar involuntară, a faptului ca gândirea românească zace înfășurată în sine și împachetată în limba română. Nesesizand faptul ca, in ciuda splendorii si bogatiei sale, limba româna este totusi o limba arhaică ce poartă în sine o tară ereditară datorită căreia gandirea nu se poate despacheta din limbă si desfasura in idee in mod firesc, simplu si clar ci numai ca urmare a unor despachetari si desfasurari aflate doar la indemana filosofilor, Noica a produs involuntar iluzia perfecțiunii limbii române. Cu alte cuvine, ex-tragand din limba română sensurile romanesti ale fiintei, Noica a fost orbit de frumusețea ingenuă si hipnotică a limbii, ratând astfel, printr-un efect de bumerang, tema Altfelului-nostru-de-a-fi.

In loc de incheiere, versurile graitoare ale batranului Nichita:

“Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt.”

Gheorghe – Dragoș SCORȚEANU