A cui mai este cetatea noastra ?

Coboara din minte ,ca acolo este iarmaroc, du-te  in inima si simte. (Parintele Cleopa).

Lumea vede,aude si vorbeste. Din pacate vede rau ,aude mult dar asculta putin, vorbeste mult  si face putin.,,Valoarea ti-o da ceea ce esti si nu ceea ce ai.”(Thomas Edison)

,,Pentru ca nu puterea marilor sentimente, fac  oamenii superiori, ci durata lor.”(Friedrich Nietzsche).

Nu-mi propun sa invat pe nimeni nimic, pentru ca nu pot ,dar pot sa incerc sa ajut ca sa redescoperim nevoia unui civism uitat de mult, abordand o tema a unui ,,bun comun” spatiul public (cetatea nu  in sensul ei exhaustiv, dar in sensul perceptiei utilitatii ei).

Sigur ca voi fi criticat, nu am nici un dubiu. Dar cine ma critica intr-un fel ma iubeste ,altfel nu ar pierde timp din viata lui ca  sa se gandeasca la ceea ce eu gandesc. Deci  criticile sunt constructive ,ele  fiind o forma de a da importanta cuiva sau la ceva. Daca veti ignora ceea ce gandesc , este un drept pe care v-il respect ,ceea ce doresc este sa stiu ca ati  vazut, ati ascultat, restul va reprezinta.

Întrebaţi fiind, orăşenii României de astăzi ce cred ei despre spatiul public, ar răspunde, cel mai probabil, fără să ezite, ca oraşul lor, şi oraşul în general este un ansamblu de case, blocuri, şi mai nou de centre comerciale, toate acestea compun spatiul public. Percepţia lor unidimensională, limitată la pozitivul spaţiului (în accepţiune arhitecturală) a fost, din păcate, împărtaşită de specialişti până târziu, în secolul XIX, când legăturile dintre urbs (oraşul în piatră) şi civitas (oraşul în ritualuri, sentimente şi convingeri colective), cele două origini ale cetăţii notate prima dată de Isidor din Sevilla în Etimologiile sale din secolul VI, sunt conştientizate ca fiind componente indisolubile ale ceea ce ar trebui să fie oraşul/cetatea( polis in greaca)de unde vine notiunea de politica -modul in care convenim de a coabita .

 Secolul XX înregistrează o serie de urcuşuri şi coborâşuri în decalajul dintre conceptul de oraş şi componenta sa îndelung şi pe nedrept negată, comunitatea, concretizate în multiple tipologii de discursuri privind, până la urmă, relativ nou apărutul, dar fundamentalul, pentru demersul de faţă, concept de spaţiu public.Spatiul public fiind mult mai mult decat imbinarea dintre urbs si civitas , el este cronicarul istoriei, marturisitorul (trairilor, faptelor,viselor ,temerilor, iubirilor a faptelor abominabile a dreptatilor si-a tradarilor) , intr-un cuvant al amintirilor. Distrugerea lui cu stiinta sau nu ,cu durere sau nepasare ,inseamna stergerea amintirilor, istoriei,   distrugerea, usor ,usor, a intelepciunii acestui popor. Intelepciunea iti da puterea ,dar caracterul iti da respectul. Stergandu-ne, prin degradare ,prin lipsa bunului simt a vestigiilor din spatiul public, pierzand astfel patrimoniul cultural ,ranindu-ne sentimentele si iubirea fata de aceasta natiune. Se spune ca lacrimile sunt acolo unde exista sentimente, barfa acolo unde exista invidia , iar  increderea acolo unde exista iubire.

Intrebarea care persista pana la urma :ce este spaţiul public? Problema spaţiului public în termeni de esenţa sau de existenţa, este definita de discursurile fondatoare; dificil de delimitat, în parte fiindcă acest concept este folosit şi numit ca atare foarte târziu, şi de asemenea fiindcă majoritatea discursurilor considerate drept întemeietoare, fondatoare, nu prezintă o teorie sistematică ce ar viza construirea conceptului, ci mai degrabă o tatonare, o viziune de ansamblu, o situare aproximativă a ceea ce se intuia, de fapt, dintotdeauna, o imbinare intre arhitectura si spatiile destinate utilizarii publice.Uneori este nevoie sa-ti dea viata niste palme ,ca sa fii treaz cand va incerca sa-ti traga pumni.

Ceea ce este important, în opinia noastră, de extras din rândul acestor căutari este extrapolarea ideii de ornament. ,,Ornamentul principal al oricărui oraş constă în împrejurimi, amenajări, compoziţia şi dispunerea drumurilor, pieţelor, şi a lucrărilor individuale” afirma Aristotel, din ale cărui lucrări, împreună cu ale multor altor gânditori se poate desprinde ideea că acest spaţiu urban, (în mod paradoxal atât de târziu conştientizat), dată fiind existenţa sa implicită în cadrul oricărui oraş, este structurant pentru aşezarea urbană.Spatiul urban defineste nivelul de educatie al cetatenilor , permiţându-le totodată să-şi manifeste caracterul.

Multi sunt in stare sa faca promisiuni ,putini sunt in stare sa le respecte, respectarea promisiunilor este o trasatura de caracter.Politicul romanesc a inventat o varianta moderna : promisunea este o forma de politete ,respectarea promisiuni este o prostie.

Dincolo de chestiunile pur teoretice care riscă să devină ermetice în percepţia publicului larg (la fel cum fiecare dintre noi este indubitabil preocupat de buna funcţionare a corpului său, cu toate că detaliile medicale ne sperie sau în cel mai bun caz plictisesc) ceea ce ar trebui să ne intereseze, fie că suntem sau nu direct implicaţi în practica de edificare, este că spaţiul public există în gândirea filozofică de secole bune, iar de acolo a căpătat “materialitate” în numeroase oraşe ale lumii spre care privim cu admiraţie  dar cu  ambiţie  insuficienta de a egala. Magazinele scumpe, dotările moderne, standardul înalt de locuire oraş occidental pe cât sunt şi viaţă publică, “aglutinările spontane” de oameni care zăbovesc cu plăcere în anumite locuri din oraşul lor din niciun alt motiv decât acela ca spaţiul care îi înconjoară acolo este amenajat de aşa natura încât să dea un context dinamic, plăcut, existenţei lor în cadrul comunităţii.

 Pe lângă felul utopic în care toate acestea sună aşternute pe hârtie, a putea creea astfel de spaţii în oraşul nostru depinde foarte mult de capacitatea de a îmbina nevoile şi cerinţele fireşti ale populaţiei cu un răspuns corect din punctul de vedere al dezideratului de a menţine spaţiul public, urban, la nivelul de,, ornament” si totodată element structurant al oraşului.

 Plimbările în parc, după-amiezile petrecute la terase erau toate obiceiuri, elemente ale vieţii urbane cu farmecul lor de necontestat, la o pseudo-metropolă unde singurii care merg pe jos sunt cei care nu au de ales. Nu trebuie să ne conferim singuri circumstanţe atenuante însă, toate aceste mutaţii şi implicit probleme rezultante au avut loc pretutindeni, ba chiar la o scară înzecită, poate. Însă toată această vânzare şi cumpărare ( al mallurizarilo  si-a angrourilor )  încapsulat-protejată avea loc, la origine, în afara marilor oraşe, în zone raţional proiectate ca fiind destinate comerţului en-gros, industriilor, depozitelor şi acestui tip de mari centre comerciale.

 Acest demers lasă oraşul orăşenilor, centrul arterelor pietonale, scuarurilor, într-un cuvânt spaţiilor publice. Cum toate aceste spaţii, acest mod de gândire a oraşului, nu constituiseră preocuparea de bază a regimurilor politice ante-decembriste, şi implicit moştenirea urbană cu care ne-am pomenit când am mijit pentru prima dată ochii în lumina copleşitoare a capitalismului nu era una de invidiat noi nu aveam atât de multe locuri frumoase de protejat cât aveam cartiere gri şi mastodonţi industriali mascati urban dar conservasem cel putin patrimoniu cultural si monumentele istorice.

Si pentru ca este infinit mai uşor (dar totuşi o artă) să dai impresia că faci, decât să faci, răspunsul oferit cetatenilor la întrebarea “cum s-a schimbat cartierul meu in douăzeci de ani de când a dobândit libertatea să o facă” a fost de foarte multe ori “a căpătat un mall”. Miza financiară este în mare parte legată de cuvintele “perioada de amortizare a investiţiei”, sau, mai scurt, “profit.”

În fond de ce să nu fii în situaţia de a solicita chirii “urbane”, de ce să nu beneficiezi de sistemul de transport în comun urban (sau să nu te fereşti de lipsa celui extra-urban), de ce să lupţi pe piaţa liberă pentru obţinerea unui teren când poţi sa fii fericitul beneficiar al deciziei salutare de dezafectare a marii uzine care surmenau cartierul, de ce să nu dai cetateanului ,ceea ce încet-încet conştientizează că îşi doreşte, chiar la o staţie de tramvai de blocul din ’75 în care locuieşte la etajul 10?(“cum se face ca shaorma este atât de populară printre fiii lui Traian şi Decebal?”, de pildă) în postura de salvator al comunităţii – şi nu a întârziat să presteze, pana acolo incat, daca vezi o firma pe care scrie Brutarie Traditionala sa crezi ca este ceva avangardist. Pentru fiecare competenţa arogată, zâmbetul investitorilor se amplifică înzecit, de mână cu profitul: oamenii vor magazine străine – să meargă la mall! Oamenii vor să iasă la o cafea sâmbătă seara, să se plimbe, să cumpere fructe, să fie văzuţi cu geanta şi maşina nouă, să vadă un film, să fiinţeze, pe scurt fie spus, social – mall-ul îi aşteaptă.

De la ideea ca economia romaneasca este un morman de fiare vechi ,concesionata europenilor, care au fatuit-o putin storcand profituri considerabile  pe forta de munca ieftinita si pe fiarele noastre revopsite insotite de noile sedii europenizate(termopane ,ceva sticla , tamplarie pvc etc),se ajunge  la impozitul pe prostie platit de romani   si la ne increderea  in noi,uitand ca increderea se cladeste in ani,se distruge in cateva secunde si se repara in vesnicie.  

Scoateţi spaţiul public la lumină, pentru început! Scoateţi cafenelele, restaurantele, aleile, la lumină şi aer, în aşa fel încât cetateanul să nu mai fie nevoit să treacă un singur prag către tărâmul fantastic al omnivalenţei pentru a avea impresia că se bucură de toate acestea. Spaţiul public, întocmai cum se intamplă în societăţile spre care privim contemplativ, ar trebui sa fie negativul care ordonează, structurează şi asamblează pozitivul pe care îl constituie clădirile şi împreună cu care alcătuiesc oraşul. Soluţii arhitecturale există, după cum ne arată insăşi ţările care au văzut atât naşterea cât şi regresul mall-ului: artere comerciale, pieţe ce servesc ca veritabile, de această data, spaţii de întâlnire, pietonale, pasaje comerciale; investitorul poate fi împăcat cu utilizatorul şi cu oraşul, acesta din urmă poate fi redat oamenilor, recucerit din indiferenţa sfidătoare a non-faţadelor mall-ului; spaţiul public poate redeveni din cutie neagră, ornament al oraşului.Nu uitati ca progresul inseamna stimularea liberii concurente ,initiativei si inventivitatii- ceea ce omoara mall-urile fixand reguli ,tarife de raft ,tarife de intrare etc

Nu uitati ca si media activeaza in  Spatiul public al informarii cetateanului.Cuvintele sunt cheia. Alese corect pot deschide orice inima si inchide orice gura. Dumnezeu merge in fata noastra ca un ghid ,in spatele nostru ca un protector si alatiri de noi ca un prieten . Cu toate acestea pentru multi din noi visurile sunt interzise , pentru ca confiscarea spatiului public ne creeza frici in fiecare zi.Daca reusim sa ne recastigam spatiul public , recastigam increderea ca numai ,, doua lucruri sunt imposibile” ;a vedea cu ochii pe Dumnezeu si a povestii dragostea pe care-o traiesti in secret.