Noi, românii,
suntem un neam binecuvântat cu multe daruri. Avem calităţi pentru care mulţi ne
invidiază şi, am dovedit, de multe ori, că ştim cum să le folosim iscusit şi cu
dreptate. Excepţionale personalităţi ridicate din neamul nostru se regăsesc
oriunde. În mai toate domeniile avem genii care au pus câte o cărămidă la marea
construcţie care este civilizaţia omenească. Avem cu ce ne mândri, avem minţi strălucite
şi am învăţat din greşelile noastre ca nici un alt popor.
Din nefericire,
sau poate pentru că tocmai aceste daruri minunate ne caracterizează, suntem
aşezaţi într-un punct nevralgic al Europei şi al lumii. Creştini prin
definiţie, am avut multe de îndurat, destule de spus şi enorm de multe greutăţi
ni s-au aşezat pe umeri. Şi, aşa, chinuiţi, dar nu înghenuncheaţi, ne-am
ridicat din umbra strămoşească încercând, iar şi iar, să ne croim un destin, un
drum şi un scop.
Spun, acum şi
aici: dacă Neamul meu se va lega să umble după un singur ţel, nu văd cine ne-ar
putea sta în cale. Unii vorbesc mult despre mămăligă neştiind cât bine poate
face şi câtă dârzenie s-a fiert în ea.
Mulţi şi multe au trecut peste noi şi tot aici suntem, seminţe de
stânci, cu armuri de cetină şi vână de fag.
Dar cine, în
afară de noi, are nevoie de aşa ceva? Păi, nimeni.
Spuneam că stăm
la grea răscruce a drumurilor şi a marilor dorinţe. Pofte hămesite şi-au dat
mâna peste Neamul meu din veacuri uitate, până în ziua de azi. Dar niciodată
mai aprig ca acum. Între războaiele mondiale, Bucureştii colcăiau de iscoade şi
purtători de străine influenţe scuipate din toate colţurile lumii. Ca mai în
evuri străvechi, se schimbaseră numai vorba şi costumaţiile. Rapacitatea şi
vrerea cea rea au fost la fel.
Acum, după
revoluţia ce trebuia să ne unească şi să ne arunce înapoi în destinul nostru
european, nicicând nu-i dezbinarea mai mare. Rapacitatea este iarăşi aceeaşi,
metodele doar s-au mai schimbat la faţă. Mănuşile catifelate ce ascund pumni de
fier îşi îndoaie şi dezdoaie degetele pentru ca Neamul meu să ajungă o
adunătură de cete. Dezbină şi stăpâneşte a devenit, dintr-o repudiată tactică,
un mod de viaţă. Românii mei cad zilnic în capcana dorinţelor altora căzute ca
un veşnic blestem peste umerii noştri. Veninoase şi venite de aiurea. Străine
de noi şi nedorite de Ţară. Unele, mici şi insidioase, altele, vopsite măreţ,
toate ascund pericole pe care încă nu ştim a le citi în profunzime.
Planul este însă
acelaşi: e musai ca noi să devenim duşmanii noştri. Simplu, pertinent, la
mintea cocoşului.
Dar, ce-ar fi să
fim din nou buturuga mică, tare, dârză şi răbdătoare care va răsturna carul cel
mare? Nu am merita, acum, aşa o onoare istorică? Ce-ar fi să fim din nou ce-am
fost şi mai mult decât atât? Şi cei ce sapă zilnic gropi cu gândul la românii
mei să le umple cu trupurile şi sufletele lor de demoni ai deşertăciunii?
Eu zic să
haidem. Să ne scuturăm de ce vor alţii şi să ne ridicăm capetele spre Cerul
care este şi al nostru, aşa după cum este şi al lor!
Onoarea, demnitatea şi mândria să ne fie călăuze şi să ne înfrăţim încă
odată căutând, şi nu cerşind, destinul cel adevărat al Neamului.
Să punem pe rug
dezbinarea şi să ne curăţăm inimile în faţa altarului Ţării şi să ne dovedim
stăpânii celor ce ni s-au dat din tăriile văzduhului, prin puterea Domnului.
Vom arăta că acolo unde nu-i fisură, şi peretele de stâncă-i drept
speranţele venetice vor fi spulberate de vântul curajului ce ne-a fost scut
întotdeauna!
Ninel PEIA
Strânşi la un gând, vom fi, iar, un Neam puternic!
Autor:
Ninel Peia, Deputat PSD
Publicat: 09:24
Noi, românii,
suntem un neam binecuvântat cu multe daruri. Avem calităţi pentru care mulţi ne
invidiază şi, am dovedit, de multe ori, că ştim cum să le folosim iscusit şi cu
dreptate. Excepţionale personalităţi ridicate din neamul nostru se regăsesc
oriunde. În mai toate domeniile avem genii care au pus câte o cărămidă la marea
construcţie care este civilizaţia omenească. Avem cu ce ne mândri, avem minţi strălucite
şi am învăţat din greşelile noastre ca nici un alt popor.
Din nefericire,
sau poate pentru că tocmai aceste daruri minunate ne caracterizează, suntem
aşezaţi într-un punct nevralgic al Europei şi al lumii. Creştini prin
definiţie, am avut multe de îndurat, destule de spus şi enorm de multe greutăţi
ni s-au aşezat pe umeri. Şi, aşa, chinuiţi, dar nu înghenuncheaţi, ne-am
ridicat din umbra strămoşească încercând, iar şi iar, să ne croim un destin, un
drum şi un scop.
Spun, acum şi
aici: dacă Neamul meu se va lega să umble după un singur ţel, nu văd cine ne-ar
putea sta în cale. Unii vorbesc mult despre mămăligă neştiind cât bine poate
face şi câtă dârzenie s-a fiert în ea.
Mulţi şi multe au trecut peste noi şi tot aici suntem, seminţe de
stânci, cu armuri de cetină şi vână de fag.
Dar cine, în
afară de noi, are nevoie de aşa ceva? Păi, nimeni.
Spuneam că stăm
la grea răscruce a drumurilor şi a marilor dorinţe. Pofte hămesite şi-au dat
mâna peste Neamul meu din veacuri uitate, până în ziua de azi. Dar niciodată
mai aprig ca acum. Între războaiele mondiale, Bucureştii colcăiau de iscoade şi
purtători de străine influenţe scuipate din toate colţurile lumii. Ca mai în
evuri străvechi, se schimbaseră numai vorba şi costumaţiile. Rapacitatea şi
vrerea cea rea au fost la fel.
Acum, după
revoluţia ce trebuia să ne unească şi să ne arunce înapoi în destinul nostru
european, nicicând nu-i dezbinarea mai mare. Rapacitatea este iarăşi aceeaşi,
metodele doar s-au mai schimbat la faţă. Mănuşile catifelate ce ascund pumni de
fier îşi îndoaie şi dezdoaie degetele pentru ca Neamul meu să ajungă o
adunătură de cete. Dezbină şi stăpâneşte a devenit, dintr-o repudiată tactică,
un mod de viaţă. Românii mei cad zilnic în capcana dorinţelor altora căzute ca
un veşnic blestem peste umerii noştri. Veninoase şi venite de aiurea. Străine
de noi şi nedorite de Ţară. Unele, mici şi insidioase, altele, vopsite măreţ,
toate ascund pericole pe care încă nu ştim a le citi în profunzime.
Planul este însă
acelaşi: e musai ca noi să devenim duşmanii noştri. Simplu, pertinent, la
mintea cocoşului.
Dar, ce-ar fi să
fim din nou buturuga mică, tare, dârză şi răbdătoare care va răsturna carul cel
mare? Nu am merita, acum, aşa o onoare istorică? Ce-ar fi să fim din nou ce-am
fost şi mai mult decât atât? Şi cei ce sapă zilnic gropi cu gândul la românii
mei să le umple cu trupurile şi sufletele lor de demoni ai deşertăciunii?
Eu zic să
haidem. Să ne scuturăm de ce vor alţii şi să ne ridicăm capetele spre Cerul
care este şi al nostru, aşa după cum este şi al lor!
Onoarea, demnitatea şi mândria să ne fie călăuze şi să ne înfrăţim încă
odată căutând, şi nu cerşind, destinul cel adevărat al Neamului.
Să punem pe rug
dezbinarea şi să ne curăţăm inimile în faţa altarului Ţării şi să ne dovedim
stăpânii celor ce ni s-au dat din tăriile văzduhului, prin puterea Domnului.
Vom arăta că acolo unde nu-i fisură, şi peretele de stâncă-i drept
speranţele venetice vor fi spulberate de vântul curajului ce ne-a fost scut
întotdeauna!
Ninel PEIA
