Când va redeveni partidul liberalilor partid?

Publicat pe 11 iulie 2014

   Încerc un răspuns după o mică acoladă pe care mi-o îngădui, prea personală pentru a interesa pe cineva. Totuși…Să birui prin tine însuți ar fi, într-un limbaj simplificat și frust, comprimând la dimensiunea unei pastile o întreagă filosofie, liberalismul. Bunicul meu dinspre tată a probat-o prin mintea și cârca lui, muncind neîntrerupt o viață.  S-a născut fără avere. A murit lâsând în urmă câteva case, pământuri și tristețea că de munca și speranțele lui democratice s-a ales praful. După miezul  nopții, când se aduna de la treburi, nota într-un jurnal evenimentele zilei, ale istoriei și ale familiei lui. Pe o pagină citesc despre primele alegeri făcute sub ocupația sovietică: școala din Sângeru era înconjurată de soldați. Finul botezat de el, Victor, cel care l-a și dat afară din casă și l-a programat pentru Canal, venit cu divizia Tudor Vladimirescu din Rusia, citea cu glas tare voturile. Dincolo de gardul militar, căscau gura, muți de uimire, sătenii, toți liberali și țărăniști. Sângeru avea doar liberali și țărăniști. Niciun vot, anunțat cu voce puternică de noul primar pus de sovietici, nu era pentru partidele istorice. Fără știrea lor, toți votaseră comuniștii! Votul, odată strigat, era aruncat în foc, pentru a nu rămâne nici urmă din el. ”Halal democrație!” nota, în încheierea paginii de jurnal, bunicul meu, în acea noapte.

Povesteam ieri că am fost câteva zile în orașul Covasna la o prietenă de familie. Ajuns la Sfântu Gheorghe, cu nepotul gazdei, după un nefericit accident de joacă al copilului, soldat cu o fractură de antebraț, am cunoscut o parte din personalul medical maghiar. Oameni de omenie, cum ar trebui să fie peste tot purtătorii de halat alb și nu doar ei. Stând de vorbă cu un tehnician de la SMURD, un tânăr de etnie maghiară, mi-a spus că el e liberal. UDMR-ist? Nu, liberal-liberal. Poate că era și udemerist ca apartenență etnică, dar structura lui era de liberal și vota cu liberalii. Era dezamăgit. Nu mai înțeleg nimic, mi-a spus el. Nu mai înțeleg ce vor, spre ce merg, ce s-a petrecut cu ei! Pare un haos dirijat! – am spus și eu, iar liberalul maghiar a încuviințat cu un zâmbet care nu era vesel.

Am parcurs câteva știri, reajuns la Sângeru, scrise de colegii mei de la AMPress sau de alte instituții de presă. Unirea, fuziunea PNL cu PDL, ce zice Blaga, cum se va tranșa numele viitoarei formațiuni și când, e Antonescu dat cu totul la fund, după ce au lucrat la el cu bomfaierul și pensula cu funingine armatele propagandei reunite Băsescu-Ponta, suie pe val Iohannis pentru prezidențiale? Decizia va fi luată pe 20 iulie. Ce nu înțeleg e când va redeveni partidul liberalilor, partid? Acum e un terci, o amestecătură de țățisme în care mestecă cu un făcăleț de lemn neșlefuit tanti Norica Nicolai, fosta mea prietenă din Prahova, care s-a împlinit atât de tare politic încât nu mai știe să răspundă la telefon. I-a crescut un fel de cur și în vorbe. În terciul ăsta mestecă urât fotomodelul Tăriceanu, calificat în exercițiul plăcut al însurătorii, ceea ce poate fi de admirat la vârsta lui, dar calificat dizgrațios în săpat breșe și spărturi în partidul care l-a făcut ministru, premier, latifundiar politic. În fiertura asta cu zemuri care încep să pută ies la suprafață pentru a flatula opinii Ilieșiu, Chițoiu, Stroe, personaj politic din dinastia Băsescu, urât moral și dizgrațios în osatura ființei lui care seamănă cu un dop de damigeană, alți gângavi și gâfâiți care au purtat, și încă mai trag de ea cât poate fi stoarsă de zemuri, legitimația liberală. Sunt mulți ”liberali” de friptură. Le tragi friptura de sub nas, devin ”reformatori„. Vedem acum rezultatul luptei diabolice împotriva partidului liberalilor, ultimul partid care se mai trage dintre filele cărții de istorie, a mereu victoriosului FSN. Băsescu poate fi mulțumit. Ponta poate dansa, așa cum dansa la emisiunea concurs a lui Adrian Sârbu, sârba sau samba sau geamparalele. Coabitarea cu Băsescu a meritat. Se pot scuipa în ochi cu prietenie. Ceea ce i-a legat, ura comună față de PNL, a dat nesperate roade. Cum, cu ce sprijin? Să fie mâna serviciilor? I-a ajutat americanii? S-au băgat cu atomica spionajului, rușii? Nu, spionii care au distrus, sper că nu de tot, Partidul Național Liberal, căruia Ponta îi ia acum sediile, fiind în incapacitate de plată, nu-s nici americani, nici ruși, nici extratereștri. Sunt de-ai noștri. Unii au distrus cu bună știință fiindcă-s trădători sau infiltrați. Alții au pierdut de proști. Și aici nu absolv pe nimeni de vina imbecilității. Cineva trebuie să curețe PNL nu doar de japițe, ci și de dobitoci.

Strânşi la un gând, vom fi, iar, un Neam puternic!

Noi, românii, suntem un neam binecuvântat cu multe daruri. Avem calităţi pentru care mulţi ne invidiază şi, am dovedit, de multe ori, că ştim cum să le folosim iscusit şi cu dreptate. Excepţionale personalităţi ridicate din neamul nostru se regăsesc oriunde. În mai toate domeniile avem genii care au pus câte o cărămidă la marea construcţie care este civilizaţia omenească. Avem cu ce ne mândri, avem minţi strălucite şi am învăţat din greşelile noastre ca nici un alt popor.

Din nefericire, sau poate pentru că tocmai aceste daruri minunate ne caracterizează, suntem aşezaţi într-un punct nevralgic al Europei şi al lumii. Creştini prin definiţie, am avut multe de îndurat, destule de spus şi enorm de multe greutăţi ni s-au aşezat pe umeri. Şi, aşa, chinuiţi, dar nu înghenuncheaţi, ne-am ridicat din umbra strămoşească încercând, iar şi iar, să ne croim un destin, un drum şi un scop.

Spun, acum şi aici: dacă Neamul meu se va lega să umble după un singur ţel, nu văd cine ne-ar putea sta în cale. Unii vorbesc mult despre mămăligă neştiind cât bine poate face şi câtă dârzenie s-a fiert în ea.

Mulţi şi multe au trecut peste noi şi tot aici suntem, seminţe de stânci, cu armuri de cetină şi vână de fag.

Dar cine, în afară de noi, are nevoie de aşa ceva? Păi, nimeni.

Spuneam că stăm la grea răscruce a drumurilor şi a marilor dorinţe. Pofte hămesite şi-au dat mâna peste Neamul meu din veacuri uitate, până în ziua de azi. Dar niciodată mai aprig ca acum. Între războaiele mondiale, Bucureştii colcăiau de iscoade şi purtători de străine influenţe scuipate din toate colţurile lumii. Ca mai în evuri străvechi, se schimbaseră numai vorba şi costumaţiile. Rapacitatea şi vrerea cea rea au fost la fel.

Acum, după revoluţia ce trebuia să ne unească şi să ne arunce înapoi în destinul nostru european, nicicând nu-i dezbinarea mai mare. Rapacitatea este iarăşi aceeaşi, metodele doar s-au mai schimbat la faţă. Mănuşile catifelate ce ascund pumni de fier îşi îndoaie şi dezdoaie degetele pentru ca Neamul meu să ajungă o adunătură de cete. Dezbină şi stăpâneşte a devenit, dintr-o repudiată tactică, un mod de viaţă. Românii mei cad zilnic în capcana dorinţelor altora căzute ca un veşnic blestem peste umerii noştri. Veninoase şi venite de aiurea. Străine de noi şi nedorite de Ţară. Unele, mici şi insidioase, altele, vopsite măreţ, toate ascund pericole pe care încă nu ştim a le citi în profunzime.

Planul este însă acelaşi: e musai ca noi să devenim duşmanii noştri. Simplu, pertinent, la mintea cocoşului.

Dar, ce-ar fi să fim din nou buturuga mică, tare, dârză şi răbdătoare care va răsturna carul cel mare? Nu am merita, acum, aşa o onoare istorică? Ce-ar fi să fim din nou ce-am fost şi mai mult decât atât? Şi cei ce sapă zilnic gropi cu gândul la românii mei să le umple cu trupurile şi sufletele lor de demoni ai deşertăciunii?

Eu zic să haidem. Să ne scuturăm de ce vor alţii şi să ne ridicăm capetele spre Cerul care este şi al nostru, aşa după cum este şi al lor!

Onoarea, demnitatea şi mândria să ne fie călăuze şi să ne înfrăţim încă odată căutând, şi nu cerşind, destinul cel adevărat al Neamului.

Să punem pe rug dezbinarea şi să ne curăţăm inimile în faţa altarului Ţării şi să ne dovedim stăpânii celor ce ni s-au dat din tăriile văzduhului, prin puterea Domnului.

Vom arăta că acolo unde nu-i fisură, şi peretele de stâncă-i drept speranţele venetice vor fi spulberate de vântul curajului ce ne-a fost scut întotdeauna!

Ninel PEIA

 

Strânşi la un gând, vom fi, iar, un Neam puternic!

Autor: Ninel Peia, Deputat PSD

Publicat: 09:24

Noi, românii, suntem un neam binecuvântat cu multe daruri. Avem calităţi pentru care mulţi ne invidiază şi, am dovedit, de multe ori, că ştim cum să le folosim iscusit şi cu dreptate. Excepţionale personalităţi ridicate din neamul nostru se regăsesc oriunde. În mai toate domeniile avem genii care au pus câte o cărămidă la marea construcţie care este civilizaţia omenească. Avem cu ce ne mândri, avem minţi strălucite şi am învăţat din greşelile noastre ca nici un alt popor.

Din nefericire, sau poate pentru că tocmai aceste daruri minunate ne caracterizează, suntem aşezaţi într-un punct nevralgic al Europei şi al lumii. Creştini prin definiţie, am avut multe de îndurat, destule de spus şi enorm de multe greutăţi ni s-au aşezat pe umeri. Şi, aşa, chinuiţi, dar nu înghenuncheaţi, ne-am ridicat din umbra strămoşească încercând, iar şi iar, să ne croim un destin, un drum şi un scop.

Spun, acum şi aici: dacă Neamul meu se va lega să umble după un singur ţel, nu văd cine ne-ar putea sta în cale. Unii vorbesc mult despre mămăligă neştiind cât bine poate face şi câtă dârzenie s-a fiert în ea.

Mulţi şi multe au trecut peste noi şi tot aici suntem, seminţe de stânci, cu armuri de cetină şi vână de fag.

Dar cine, în afară de noi, are nevoie de aşa ceva? Păi, nimeni.

Spuneam că stăm la grea răscruce a drumurilor şi a marilor dorinţe. Pofte hămesite şi-au dat mâna peste Neamul meu din veacuri uitate, până în ziua de azi. Dar niciodată mai aprig ca acum. Între războaiele mondiale, Bucureştii colcăiau de iscoade şi purtători de străine influenţe scuipate din toate colţurile lumii. Ca mai în evuri străvechi, se schimbaseră numai vorba şi costumaţiile. Rapacitatea şi vrerea cea rea au fost la fel.

Acum, după revoluţia ce trebuia să ne unească şi să ne arunce înapoi în destinul nostru european, nicicând nu-i dezbinarea mai mare. Rapacitatea este iarăşi aceeaşi, metodele doar s-au mai schimbat la faţă. Mănuşile catifelate ce ascund pumni de fier îşi îndoaie şi dezdoaie degetele pentru ca Neamul meu să ajungă o adunătură de cete. Dezbină şi stăpâneşte a devenit, dintr-o repudiată tactică, un mod de viaţă. Românii mei cad zilnic în capcana dorinţelor altora căzute ca un veşnic blestem peste umerii noştri. Veninoase şi venite de aiurea. Străine de noi şi nedorite de Ţară. Unele, mici şi insidioase, altele, vopsite măreţ, toate ascund pericole pe care încă nu ştim a le citi în profunzime.

Planul este însă acelaşi: e musai ca noi să devenim duşmanii noştri. Simplu, pertinent, la mintea cocoşului.

Dar, ce-ar fi să fim din nou buturuga mică, tare, dârză şi răbdătoare care va răsturna carul cel mare? Nu am merita, acum, aşa o onoare istorică? Ce-ar fi să fim din nou ce-am fost şi mai mult decât atât? Şi cei ce sapă zilnic gropi cu gândul la românii mei să le umple cu trupurile şi sufletele lor de demoni ai deşertăciunii?

Eu zic să haidem. Să ne scuturăm de ce vor alţii şi să ne ridicăm capetele spre Cerul care este şi al nostru, aşa după cum este şi al lor!

Onoarea, demnitatea şi mândria să ne fie călăuze şi să ne înfrăţim încă odată căutând, şi nu cerşind, destinul cel adevărat al Neamului.

Să punem pe rug dezbinarea şi să ne curăţăm inimile în faţa altarului Ţării şi să ne dovedim stăpânii celor ce ni s-au dat din tăriile văzduhului, prin puterea Domnului.

Vom arăta că acolo unde nu-i fisură, şi peretele de stâncă-i drept speranţele venetice vor fi spulberate de vântul curajului ce ne-a fost scut întotdeauna!

Ninel PEIA

 

Liberalizarea asigurărilor medicale și ”banii urmează pacientul” vs măriri salariale din pix

 

 

Mărirea salariilor cu 25% pentru personalul medical nu rezolvă problemele sistemului de sănătate. Pe termen scurt și foarte scurt e o măsură disperată și necesară. Însă pe termen mediu și lung sănătatea va fi în continuare subfinanțată fără o reformă a asigurărilor care să condiționeze serviciile de cuantumul asigurării și să motiveze contribuabilii să plătească mai mult la asigurări, nu ca acum, cînd e suficient să plătești asigurarea minimă ca să ai acces la toate serviciile. De ce ar fi cineva motivat să plătească mai mult decît asigurarea minimă dacă are oricum acces la toate serviciile medicale? Asigurarea minimă obligatorie să acopere doar serviciile medicale de bază iar cine vrea mai mult, să-și facă asigurare mai mare.

Banii trebuie să urmeze pacientul, indiferent unde se duce acesta, la stat sau la privat. Avem nevoie de concurență pe piața sănătății pentru banii pacientului. Acum banii sînt luați cu forța de stat, cel care decide unde se duc acești bani și asiguratul nu are un cuvînt de spus.

Legalizarea șpăgii nu e cea mai bună soluție. Șpaga era un rău necesar care regla sistemul însă e doar o soluție de avarie. Sistemul de sănătate e un sistem care nu poate supraviețui decît prin asigurări, nu prin plata cu banii jos. Serviciile medicale sînt extrem de scumpe și fără asigurări nu pot fi suportate nici măcar de cei înstăriți. Nu prin șpagă legalizată sau coplată cu banii jos se pot rezolva problemele sistemului. Fără liberalizarea, cel puțin parțială, și flexibilizarea sistemului de asigurări, fără motivarea asiguraților să contribuie mai mult pentru servicii mai complexe,  fara eliminarea CNAS din relația asigurat-companie de asigurări-unitate medicală (de stat sau privată), sistemul de sănătate va fi în continuare subfinanțat și blocat în corupție și birocrație.

Doar prin simpla mărire a salariilor medicii pierd pe termen lung. Dincolo de deciziile politice luate la nivel guvernamental și măriri din pix, medicii și pacienții nu vor cîștiga decît atunci cînd sistemul va fi deblocat și toate părțile vor fi motivate să contribuie la un sistem de sănătate mai bun.

 

'Sunt îngrijorat de utilizarea defectuoasă a libertății de exprimare' - INTERVIU

 

- Domnule Sorin Bocancea, cât suntem de liberi în România? Vă simţiţi liber?

- Personal mă simt liber, însă sunt îngrijorat de utilizarea defectuoasă a libertății de exprimare. În numele acesteia, se săvârșesc acte ce contrazic sau anulează această valoare. Vom fi liberi în România în măsura în care vom reacționa la orice orice atac asupra libertății venit din partea unei prese și a unei clase politice cu o slabă educație democratică.

- E moral să se stabilească un punct unde să ni se oprească libertatea?

- Eu sunt adeptul principiului clasic formulat de Mill: libertatea mea se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt. Evoluția societății reclamă o permanentă problematizare a acestui „punct” pentru ca principiul libertății să fie eficient.

- Dacă, la noi, libertatea presei e cam o vorbă în vânt, ce şanse avem să rezistăm în faţa unor tentaţii de mână forte?

- Din păcate, apariția complexelor politico-mediatice a compromis idea de libertate de exprimare, întrucât propagandiștii, așa-ziși jurnaliști, nu sunt de partea libertății, ci a autorității. Șansa noastră este new media, alternativă la aceste complexe, care constituie ocazia noastră de a nu tăcea.

- E în curs de apariţie, la Adenium, o carte pe care aţi coordonat-o, „Je suis Charlie? Regândirea libertății în Europa multiculturală”. Faceţi-mi, vă rog, o scurtă prezentare.

- Ideea de a aduna între coperțile unei cărți opinii despre cazul Charlie Hebdo a venit din partea redacției Editurii Adenium, mie revenindu-mi sarcina de a identifica și mobiliza colaboratori din rândul specialiștilor în științe socio-umane și al jurnaliștilor. Nu am pus la dispoziția colaboratorilor nicio metodologie și nici măcar un text în care să pun problema într-un fel sau altul. Interesul meu nu a fost acela de a reuni texte cu o anumită tentă, ci de a pune la dispoziția cititorilor opinii cât mai diverse. Pluralismul opiniilor și buna lor argumentare au fost singurele imperative ale proiectului. Am grupat textele pe anumite arii tematice, acțiune menită a-l ghida pe cititor în perceperea acestei pluralități de opinii. Așa au rezultat șase părți ale lucrării. „Libertatea de exprimare. Pledoarii, critici și temeri”, care cuprinde texte ce abordează tema din perspectiva acestei valori fundamentale a democrației occidentale. A doua parte, „Problemele lumii europene: neoliberalism, neînțelegeri și hegemonism” reunește textele ce critică atitudinea Europei contemporane în rezolvarea problemelor actuale. A treia parte, „Problemele lumii islamice”, reunește opiniile ce pun atentatele pe seama unor disfuncționalități ale societății islamice: extremism, ratarea modernizării ș.a.. A patra parte, „Ciocnirea civilizațiilor”, reunește atât textele ce explică evenimentul de la Charlie Hebdo prin prisma ideii huntingtoniene a ciocnirii între civilizații, precum și opinii ce resping această idee. O a cincea parte, „Probleme universal umane”, conține opinii ce pasează problematica terorismului în aria universalului uman, susținând că nu e vorba nici de proasta gestionare a diversității, nici de libertate și nici de război al civilizațiilor, ci de viață și de moarte. În fine, o a șasea parte, „Reprezentări ale cazului Charlie Hebdo”, cuprinde contribuții ce prezintă modul în care atât oamenii politici cât și mass media au tradus și prezentat la nivel discursiv cazul Charlie Hebdo în acele zile.

- Eu am declarat că Je suis Charlie…

- Je suis Charlie în măsura în care acest slogan înseamnă „eu sunt împotriva crimei de orice fel”. Cât privește limitele libertății de exprimare, acesta este un alt nivel al discuției. Veți avea bucuria de a întâlni în volum opinii și argumentări foarte solide din diverse perspective. Dincolo de acestea, însăși apariția acestei lucrări este un răspuns afirmativ față de slogan.

Sorin BOCANCEA (n. 1970) este doctor în filosofie (2006) și în știinţe politice (2008). În prezent, este Profesor doctor și Decan al Facultății de Ştiinţe Politice și Administrative a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi. Domeniile de interes: filosofie politică și studii europene. Este Directorul revistei Polis și Președinte al Institutului de Studiere a Ideologiilor (ISI). Printre lucrările publicate se numără: Cetatea lui Platon (Editura Institutul European, Iași, 2010) – lucrare ce a primit premiul Revistei Transilvania și premiul „Vasile Conta” al Academiei Române, 2012; Noi și postcomunismul (Editura Institutul European, Iași, 2012). A coordonat Constituția României. Opinii esențiale pentru legea fundamentală (Editura Institutul European, Iași, 2013); De la presa studențească în comunism la presa postcomunistă (Editura Institutul European, Iași, 2014). A coordonat, împreună cu Daniel Șandru, volumele Mass-media și democrația în România postcomunistă (Editura Institutul European, Iași, ediția I în 2011 și ediția a II-a revăzută și adăugiră, în 2013), Totalitarismul. De la origini la consecințe (Editura Institutul European, Iași, 2011), Zece exerciții de inginerie constituțională (Editura Institutul European, Iași, 2013). A realizat împreună cu Mircea Mureșan lucrarea Așa ne-am petrecut Revoluția (Editura Institutul European, Iași, 2014).

TAGS: alexandru petria interviu politolog sorin bocancea

 

Nevoia unei revolutii reale .

 

 

Evenimentele la care asistam zilele acestea au caracteristicile unei revolutii - "de catifea", e drept : schimbarea elitei conducatoare (dar nu prin violenta populara, ci prin arestari), executiile publice (zornaitul televizat al catuselor) care potolesc setea de sange a poporului si bucuria maselor (in fata televizorului, nu in strada).

Inainte de alegeri, in discutiile informale, oameni din zona Serviciilor spuneau ca dupa scrutinul prezidential vor urma arestari spectaculoase si din tabara pedelisto-cotrocenista, pana atunci ocolita sau chiar ocrotita de catre DNA, deocamdata  nu s-a intamplat .

 Afirmatiile  nu s-au confirma, si-a ramas  intrebarea : Basescu dicta Serviciilor/DNA-ului si astfel si-a protejat oamenii, sau Serviciile l-au protejat pe Basescu, ingaduindu-i si camarilei sa actioneze nestingherit, pentru ca acesta le era util in alte domenii/deal-uri ? Ca si retorica intrebare orice Presedinte foloseste Serviciile/DNA –ul pentru a realiza directiile trasate de cei care-l controleaza .  Acum se acrediteaza  ideea  ca prin tragere la sorti dupa sarbatorile  pascale ,vor urma Gabriel Oprea sau Vasile Blaga . Vom vedea.

 Independent de fervoarea justitiara, contextul politic este unul complicat. PNL-ul isi construieste de zor baza pentru preluarea totala a puterii. Pe de alta parte, Victor Ponta trebuie sa faca fata atat atacurilor externe partidului, cat si celor din interior. Nici Coalitia, in ciuda soliditatii afisate, nu e stabila. Poate s-ar fi destramat mult mai devreme, avand in vedere ca liderul unuia dintre partidele aflate la guvernare s-a dus sa "se predea" noii puteri chiar din noaptea alegerilor, dar norocul actualei majoritati e ca respectivul n-a fost acceptat la masa castigatorilor iar ,,prietenul Vanghele ‘’este putin la reciclare.

Pe fundalul acestor evenimente, asistam la o revolutie la fel de ampla ca cea din 1989, doar ca pustile au fost inlocuite cu referatele DNA , sau de reformele fiscal (asteptate de a fi facute de liberali de altfel).

 Evident, nici aceasta revolutie  nu se putea declansa fara sprijin sau chiar impunere externa. Dupa rateurile "primaverilor arabe" sau ale revolutiilor portocalii - sfarsite toate prin conflicte si violente (chiar atmosfera de razboi, in cazul Ucrainei), probabil s-a dorit revolutia prin si cu functionarii publici, demnitari , caci daca nu ai paine macar sa dai circ. Mai putin costisitoare si mai usor de gestionat aceeasta metoda.

Exista insa o problema : asa cum nici cruciadele n-au avut legatura (decat la nivelul propagandei) cu credinta, fiind razboaie cu interese strict economice, e putin probabil ca ce se intampla acum are legatura cu moralitatea. Pentru ca cine mentine ani intregi un sistem corupt si il destructureaza doar planificat, cand ii e benefic strategului din spatele show-ului, n-are nimic cu  moralul, ci e doar eficient - in atingerea propriilor scopuri.

Desi e bine ca se schimba chiar partial un sistem putred, ce garantii exista ca nu se inlocuieste cu altul tot fara legatura cu interesele populatiei ? Pentru ca nu despre eliminarea coruptiei este vorba ,daca,, ar fi’’ s-ar face prin legi aspre clare si care ar da posibilitatea de a se recupera ceea ce s-a furat si cu pedeapsa pentru fapte . Recunosc ca totusi exista un castig Parlamentul nu mai este un zid de protectie in fata justitiei.

Din pacate cetatenii nu au nicio putere. Cand va trece circul si se vor aprinde luminile, vom vedea daca ramane si putina paine. Sau daca circul e o diversiune ca sa  nu se observe ca painea e luata atat cat a mai ramas, sau feliile sunt mai subtiri. Totusi in fiecare an Isus Hristos ne aminteste  ca si-a varsat sangele prin multe rani dureros deschise pentru a ne fi  iertate  pacatele.

In fiecare an avem sansa sa nu-l dezamagim.

Sa ne dea Dumnezeu o revolutie reala, ne confiscata , ea nu poate fi decat prin revenirea la credinta-  iubire  si-o  consideratie  fata de aceasta tara bogata cu un popor aflat pe locul  doi in topul  saraciei din Europa .Sa reusim sa scapam de uzupatorii de neam si profitorii  bagatiilor acestei tari .Sa nu mai avem acest sitam de tara bogata  si frimoasa , pacat ca este locuita.

 Va  doresc sarbatorii fericite .

                                        Hristos  a inviat.

Spirala tăcerii şi banalizarea crimei OLAVO DE CARVALHO

Lenin spunea că, atunci când i-ai luat adversarului voința de a lupta, ai câștigat deja lupta. Dar în condiţiile moderne ale “războiului asimetric”, controlul opiniei publice a devenit mai decisiv decât obținerea victoriei pe teren militar. Regula leninistă se transformă astfel automat în tehnica “spiralei tăcerii”: acum este vorba de a stinge din sufletul inamicului nu numai dispoziţia sa războinică, dar până şi dorinţa lui de a argumenta în propria apărare, simplul lui impuls de a spune câteva cuvințele timide împotriva agresorului. Modalitatea de realizare a acestui obiectiv este laborioasă şi costisitoare, dar simplă în esenţă: este vorba de ataca onoarea nefericitului din atâtea părți, prin atât de multe mijloace de comunicare diferite şi cu o astfel de varietate de acuzații contradictorii, de multe ori intenţionat absurde şi ridicole, încât el, simţind lipsa de viabilitate a unei dezbateri curate, să ajungă să prefere retragerea în tăcere. În acel moment, el este defunct din punct de vedere politic. Răul a mai câştigat o bătălie. Tehnica a fost încercată mai întâi în secolul al XVII-lea. A fost atât de grea încărcătura de scorneli, batjocuri, legende urbane şi simulacre de cercetare istorico-filologică ce a fost aruncată asupra Bisericii Catolice, încât preoţii şi teologii au ajuns a se gândi că nu merită să apere o instituţie venerabilă de acuzaţii atât de josnice şi răuvoitoare. Rezultatul: au pierdut bătălia. Contrastul dintre virulenţa, josnicia, omniprezenţa propagandei anti-catolice şi dimensiunea redusă, timiditatea discursurilor de apărare sau de contra-atac a marcat imaginea epocii până astăzi cu fizionomia triumfătoare a iluminiștilor şi revoluţionarilor. Mai rău, el i-a acoperit cu o aură de superioritate intelectuală pe care, la urma urmei, nu o dețineau absolut deloc. Biserica a continuat să dea învățătură, să se îngrijească de suflete, să-i ocrotească pe cei săraci, să-i ajute pe bolnavi, să producă sfinţi şi martiri, dar a fost ca şi cum nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat. Ca să vă faceți doar o idee asupra puterii de amorțire a “spiralei tăcerii”, este suficient să se constate că în această perioadă, doar o singură organizaţie catolică, Societatea lui Isus, a adus mai multe contribuţii în ştiinţă decât toţi detractorii materialiști (ai Bisericii) la un loc, dar aceștia din urmă sunt cei care au intrat în istorie – şi sunt acolo până astăzi – în calitate de campioni ai rațiunii ştiinţifice în lupta împotriva obscurantismului. (Dacă această afirmaţie a mea vi se pare ciudată şi – aşa cum se spune în Brazilia – “controversată”, este fiindcă mai credeți în profesori semi-analfabeţi şi jurnalişti semi-alfabetizați. În schimb, ați face bine să ieșiți din îndoială citind John W. O’Malley, org., The Jesuits: Cultures, Sciences, and The Arts, 1540-1773, 2 vols., University of Toronto Press, 1999, și Mordecai Feingold, org., Jesuit Science and the Republic of Letters, (MIT Press, 2003). Doar la aproape un secol după aceste evenimente, Alexis de Tocqueville a descoperit de ce Biserica a pierdut un război pe care avea toate șansele să-l câştige. Lui i se datorează prima formularea a teoriei “spiralei tăcerii”, pe care, în cercetări ample asupra comportamentului opiniei publice din Germania, Elizabeth Noëlle -Neumann a venit să o confirme pe deplin The Spiral of Silence: Public Opinion, Our Social Skin (2ª. ed., The University of Chicago Press, 1993). A tăcea în fața unui atacator necinstit este o atitudine la fel de sinucigașă ca și încercarea de a-i respinge acuzaţiile în termeni “elevați”, dându-i o demnitate pe care el nu o are. Amândouă aceste lucruri te aruncă direct în vârtejul “spiralei tăcerii.” Biserica din secolul al XVIII-lea a comis aceste două erori, așa cum Biserica de astăzi le comite din nou. Însăși murdăria, răutatea anumitor atacuri, sunt planificate astfel încât să constrângă victima, insuflând în ea repulsia de a se angaja în discuţii care îi suna degradant şi forţându-o astfel fie la tăcere, fie la o etalare de politeţe rece superioară care nu are cum să nu pară un simplu camuflaj improvizat al unei dureri insuportabile şi prin urmare, o recunoaştere a înfrângerii. Nu poţi opri un atac refuzând să atingi cu un deget persoana agresorului sau demonstrându-i politicos că ceea ce face el este interzis de Codul Penal. Lecţiile lui Tocqueville şi Noëlle-Newman sunt utile nu numai pentru Biserica Catolică. Împreună cu ea, comunităţile cele mai defăimate din lume sunt americanii și evreii. Primii ar fi în stare mai degrabă să plătească pentru crime pe care nu le-au făcut decât să recurgă la o lipsă de bună-creștere faţă de detractorii lor cei mai perverși. Cei din urmă se apără un pic mai bine, dar se simt inhibați atunci când atacatorii provin din rândurile lor – ceea ce se întâmplă cu o frecvenţă alarmantă. Nici o entitate din lume nu are mai mulți dușmani interni decât Biserica Catolică, Statele Unite şi naţiuniea evreiască. Pentru că au trăit în “spirala tăcerii” atât de mult timp încât nu mai ştiu cum să iasă din ea – şi chiar o cultivă din proprie iniţiativă, venind în întâmpinarea inamicilor. Singura reacție eficientă la spirala tăcerii este aceea de a o sparge – şi nu poţi face acest lucru fără să spargi, împreună cu ea, imaginea de respectabilitate a celor care au fabricat-o. Dar cum să demaști o falsă respectabilitate într-o manieră respectuoasă? Cum să denunți răutatea, înşelăciunea, minciuna, crima, fără a depăşi limitele de simplei “dezbateri de idei”? Cei care comit crime nu sunt ideile, sunt oamenii. Nimic nu ajută mai mult imperiul răului decât teama de a trece la “atacul la persoană” atunci când acesta este absolut necesar. Aristotel învăţa că nu se poate discuta cu cineva care nu recunoaşte – sau nu respectă – regulile căutării adevărului. Cei care doresc să menţină un “dialog elevat” cu criminalii contribuie la banalizarea crimei. Aceștia sunt primii care, în imposibilitatea unei dezbateri oneste, şi temându-se să cadă în păcatul “atacului la persoană”, se retrag în ceea ce ei își imagineaza a fi o tăcere onorabilă, predând terenul inamicului. Tehnica “spiralei tăcerii” constă în a-i induce să facă exact asta. Cat de actuala este aceasta tehnica –sipala taceri ,dialogul elevat ,favorizeaza banalizarea crimei commune Spiralele tacerii din Romania ,oare care sunt? Fiecare din voi cunoasteti una macar..